Pe 20 mai a venit pe lume cea de-a doua minune din viața noastră.
O bucurie de nedescris ni s-a instalat de-atunci în suflete, iar pentru mine, cel puțin, sentimentul de împlinire este cel ce-mi caracterizează starea de-atunci.
Experiența nașterii și a spitalizării a fost cu de toate, că doar… nu se putea altfel.
La check-in am dat peste un medic rezident: s-a lăsat puțin așteptată, dar părea că știe ce face. Mi-a vorbit cu profesionalism, pe un ton calm; mi-a explicat că fetița se rotise și că aveam nevoie să mă încarc cu răbdare, pentru că era necesar să revină în poziția corectă. Ce m-a deranjat a fost modul în care i s-a adresat infirmierei, o tinerică ușor visătoare – i-a vorbit pe un ton răstit, folosind cuvinte prea dure pentru că nu a sărit destul de repede să șteargă podeaua cu mopul.
Ajunsă în sala de nașteri, am fost mulțumitoare știind că această parte a spitalului fusese renovată la începutul anului. Mi-a trecut destul de repede pentru că, în loc să mă concentrez pe respirație și împins, atenția îmi era distrasă de faptul că alunecam pe pat și eram mereu într-o poziție incomodă. Ulterior am aflat că patul din acea sală e mai aiurea. Și acum stau și mă întreb de ce m-o fi pus acolo, având în vedere că eram singura gravidă ce urma să nască la momentul respectiv. În fine, trecem și peste momentul ăsta… Personalul prezent în sala de nașteri a fost amabil și atent, iar pe Alexa mi-au adus-o imediat ce a terminat “madam” rezident cu mine.
După ce am ajuns în salon, mi-au adus bebele. Imediat a venit o asistentă plină de bună-dispoziție, care i-a făcut băiță 😉 A fost ok, nu îmi venea să o las din ochi. Pe langă asta, îl lăsaseră și pe Vlad în salon, și ne puteam bucura împreună de view. Băftoasă din nou, am fost doar noi în salon de sâmbătă până luni după-masa – când am născut-o pe Ioana, din cele 2 săptămâni de spitalizare, am avut “colegi de salon” doar în primul și în ultimul week-end.
La schimbarea turei, am constatat repede că asistenta de la neonatologie era o scârbă – singura de care am avut parte cu ambele fete. Pe lângă faptul că și-a pus pixul pe pătuț, pentru ca mai apoi să îmi atingă copilul fără să se fi dezinfectat înainte, mi-a comentat că am îndraăznit să sting neonul (ce dădea o lumină ca ziua). I-am spus timid că lampa de veghe nu funcționează iar neonul este prea puternic, la care mi-a aruncat cu un ton răstit că “copilul e prea proaspăt și trebuie să văd dacă se albăstrește”. Evident că până dimineața, când s-a luminat afară, nu a mai dat prin salon… Din fericire, nu am mai avut parte de “serviciile” ăsteia. Celelalte asistente au fost tare amabile, zâmbitoare și gata să îmi ofere orice informație le-am cerut. De medici, să nu mai vorbesc: singurii care îți dădeau bună-ziua când intrau în salon, unii chiar au bătut la ușă înainte de-a intra.
Buna-creștere le lipsește însă, cu desăvârșire, infirmierelor: toate cele trecute de 50 de ani te iau la per-tu fără nicio reținere, intră în salon de zici că vor să scoată ușa din țâțâni, și ți-o mai și lasă deschisă – cred că mă ridicam pe puțin de 20 de ori/zi să închid ușa… Luni și marți au fost tot o zdroabă, că se anunțase o vizită de la SANEPID. Au venit cu un tupeu nebun să îmi dea indicații despre cum să îmi aranjez lucrurile, lăsând la o parte faptul că un cartof prăjit trona lângă un scaun încă de sâmbătă (sau poate chiar dinainte) – acolo l-am găsit, acolo l-am lăsat când am plecat, marți la prânz… Cred că e de prisos să mai spun că același mop a fost folosit la spălarea balconului, pe care se plimbau (și nu doar atât) porumbeii, și a podelei salonului, însă doar pe unde aveau acces cu ușurință. Nu s-a chinuit nici una să spele pe sub paturi ori să mute coșurile de gunoi…
O altă chestie la care încă nu am un răspuns: lipsa tacâmurilor. Eu am avut norocul să locuiesc în oraș, iar Vlad mi-a adus cu prima vizită (uitasem că trebuie să îți duci de-acasă) însă am văzut femei mâncând cu mâna, că nu aveau nici de unde să își cumpere. Mâncarea ce ți-o oferă e execrabilă, niște lături fără gust și de o culoare și miros ce nu te-mbie absolut deloc, și te mai și pun s-o mănânci precum oamenii străzii 🙁 Știind că avem mai multe seturi complete acasă, din acelea de unică folosință, l-am rugat pe Vlad să îmi aducă, și i le-am dat doamnei care împărțea mâncarea, să dea ea celor care nu aveau. Are vreun sens să spun că nu am văzut pe nimeni folosindu-le, și se mânca în continuare cu mâna? Ce-o fi făcut cu ele, numai ea știe…
O altă experiență, tot de la masă, e cea cu ceaiul: deși în sala de mese erau atât gravide cât și lehuze, care au nevoie de lichide, mirobolantele doamne aduceau câte o cană de 1,5 l de ceai. Da, pentru toată lumea!
Cumva, a venit și ziua de marți, ziua în care urma să mergem acasă! Însă, nu înainte de a merge să îmi pregătească o sictirită hârtiile de externare. Zău că nu îmi explic de ce a fost nevoie să angajeze două persoane, pe care să le plătească din banii contribuabililor, care să dea câteva clickuri. Am intrat în încăpere, am salutat fără a primi vreun răspuns, și am fost direcționată în a doua încăpere. Aici am dat de blonda sictirită, cu unghiile ei false, care mi-a luat, realmente, în scârbă, cartea de identitate, a aruncat-o pe masă, după care a muncit cale de 3 minute.
În fine, au fost finalizate și hârtiile Alexei și am părăsit spitalul cu zâmbetul pe buze, fericită că urma să îmi văd și celălalt pui.
