Vestea plecării premature a lui Chester a picat ca un bolovan și la aflarea ei am simțit că mă sufoc pentru câteva momente.
Apoi au început să curgă amintirile, iar My December e pe repeat în creierul meu de două zile.
Vocea lui Chester și a lui Mike mi-au sunat la nesfârșit în urechi într-o perioadă întunecată a vieții mele: momentul aflării veștii și apoi lupta tatălui meu cu cancerul, pe care din păcate, a pierdut-o…
Apoi mai târziu, în lunile în care nimic nu părea să mai aibă vreun sens… când totul era gol și nu găseam un punct de care să mă agăț, băieții aștia cântau tocmai despre trăirile mele, ei păreau să înțeleagă exact în ce ape mă scăldam, iar asta a contat mult pentru mine.
În versurile pieselor de pe Hybrid Theory și Meteora mă regăsesc într-o oarecare măsură și acum. Am rămas fan Linkin Park în toți anii ăștia tocmai datorită acestor albume, pe care am continuat să le ascult și care au și acum același efect asupra mea.
La un moment dat, drumurile noastre au luat-o însă în direcții diferite. Așteptam o revenire la ceea ce am iubit la ei, dar atât eu, cât și ei, ne schimbaserăm.  Am acceptat asta cu o umbră de tristețe, însă știam că mă puteam întoarce la primele albume de fiecare dată când mi se făcea dor sau aveam nevoie să simt că cineva îmi înțelege trăirile. Și știu că voi continua să revin la piesele alea de fiecare dată când mi se va face dor sau voi avea nevoie… și în fiecare 18 decembrie, de ziua tatei.
Nu m-am gândit niciodată la această despărțire. De fapt, Chester va rămâne mereu cu noi prin muzica lui și a colegilor săi.
Sper doar să știe că prin talentul lui a atins nenumărate vieți; a lăsat în urmă tare mulți oameni care l-au iubit exact așa cum era.

Dragă Chester, îți mulțumesc din tot sufletul pentru muzica ta și sper din toată ființa că ești într-un loc mai bun.
Drum bun spre stele!

Pe 20 mai a venit pe lume cea de-a doua minune din viața noastră.
O bucurie de nedescris ni s-a instalat de-atunci în suflete, iar pentru mine, cel puțin, sentimentul de împlinire este cel ce-mi caracterizează starea de-atunci.
Experiența nașterii și a spitalizării a fost cu de toate, că doar… nu se putea altfel.
La check-in am dat peste un medic rezident: s-a lăsat puțin așteptată, dar părea că știe ce face. Mi-a vorbit cu profesionalism, pe un ton calm; mi-a explicat că fetița se rotise și că aveam nevoie să mă încarc cu răbdare, pentru că era necesar să revină în poziția corectă. Ce m-a deranjat a fost modul în care i s-a adresat infirmierei, o tinerică ușor visătoare – i-a vorbit pe un ton răstit, folosind cuvinte prea dure pentru că nu a sărit destul de repede să șteargă podeaua cu mopul.
Ajunsă în sala de nașteri, am fost mulțumitoare știind că această parte a spitalului fusese renovată la începutul anului. Mi-a trecut destul de repede pentru că, în loc să mă concentrez pe respirație și împins, atenția îmi era distrasă de faptul că alunecam pe pat și eram mereu într-o poziție incomodă. Ulterior am aflat că patul din acea sală e mai aiurea. Și acum stau și mă întreb de ce m-o fi pus acolo, având în vedere că eram singura gravidă ce urma să nască la momentul respectiv. În fine, trecem și peste momentul ăsta… Personalul prezent în sala de nașteri a fost amabil și atent, iar pe Alexa mi-au adus-o imediat ce a terminat “madam” rezident cu mine.
După ce am ajuns în salon, mi-au adus bebele. Imediat a venit o asistentă plină de bună-dispoziție, care i-a făcut băiță 😉 A fost ok, nu îmi venea să o las din ochi. Pe langă asta, îl lăsaseră și pe Vlad în salon, și ne puteam bucura împreună de view. Băftoasă din nou, am fost doar noi în salon de sâmbătă până luni după-masa – când am născut-o pe Ioana, din cele 2 săptămâni de spitalizare, am avut “colegi de salon” doar în primul și în ultimul week-end.
La schimbarea turei, am constatat repede că asistenta de la neonatologie era o scârbă – singura de care am avut parte cu ambele fete. Pe lângă faptul că și-a pus pixul pe pătuț, pentru ca mai apoi să îmi atingă copilul fără să se fi dezinfectat înainte, mi-a comentat că am îndraăznit să sting neonul (ce dădea o lumină ca ziua). I-am spus timid că lampa de veghe nu funcționează iar neonul este prea puternic, la care mi-a aruncat cu un ton răstit că “copilul e prea proaspăt și trebuie să văd dacă se albăstrește”. Evident că până dimineața, când s-a luminat afară, nu a mai dat prin salon… Din fericire, nu am mai avut parte de “serviciile” ăsteia. Celelalte asistente au fost tare amabile, zâmbitoare și gata să îmi ofere orice informație le-am cerut. De medici, să nu mai vorbesc: singurii care îți dădeau bună-ziua când intrau în salon, unii chiar au bătut la ușă înainte de-a intra.
Buna-creștere le lipsește însă, cu desăvârșire, infirmierelor: toate cele trecute de 50 de ani te iau la per-tu fără nicio reținere, intră în salon de zici că vor să scoată ușa din țâțâni, și ți-o mai și lasă deschisă – cred că mă ridicam pe puțin de 20 de ori/zi să închid ușa… Luni și marți au fost tot o zdroabă, că se anunțase o vizită de la SANEPID. Au venit cu un tupeu nebun să îmi dea indicații despre cum să îmi aranjez lucrurile, lăsând la o parte faptul că un cartof prăjit trona lângă un scaun încă de sâmbătă (sau poate chiar dinainte) – acolo l-am găsit, acolo l-am lăsat când am plecat, marți la prânz… Cred că e de prisos să mai spun că același mop a fost folosit la spălarea balconului, pe care se plimbau (și nu doar atât) porumbeii, și a podelei salonului, însă doar pe unde aveau acces cu ușurință. Nu s-a chinuit nici una să spele pe sub paturi ori să mute coșurile de gunoi…
O altă chestie la care încă nu am un răspuns: lipsa tacâmurilor. Eu am avut norocul să locuiesc în oraș, iar Vlad mi-a adus cu prima vizită (uitasem că trebuie să îți duci de-acasă) însă am văzut femei mâncând cu mâna, că nu aveau nici de unde să își cumpere. Mâncarea ce ți-o oferă e execrabilă, niște lături fără gust și de o culoare și miros ce nu te-mbie absolut deloc, și te mai și pun s-o mănânci precum oamenii străzii 🙁 Știind că avem mai multe seturi complete acasă, din acelea de unică folosință, l-am rugat pe Vlad să îmi aducă, și i le-am dat doamnei care împărțea mâncarea, să dea ea celor care nu aveau. Are vreun sens să spun că nu am văzut pe nimeni folosindu-le, și se mânca în continuare cu mâna? Ce-o fi făcut cu ele, numai ea știe…
O altă experiență, tot de la masă, e cea cu ceaiul: deși în sala de mese erau atât gravide cât și lehuze, care au nevoie de lichide, mirobolantele doamne aduceau câte o cană de 1,5 l de ceai. Da, pentru toată lumea!
Cumva, a venit și ziua de marți, ziua în care urma să mergem acasă! Însă, nu înainte de a merge să îmi pregătească o sictirită hârtiile de externare. Zău că nu îmi explic de ce a fost nevoie să angajeze două persoane, pe care să le plătească din banii contribuabililor, care să dea câteva clickuri. Am intrat în încăpere, am salutat fără a primi vreun răspuns, și am fost direcționată în a doua încăpere. Aici am dat de blonda sictirită, cu unghiile ei false, care mi-a luat, realmente, în scârbă, cartea de identitate, a aruncat-o pe masă, după care a muncit cale de 3 minute.
În fine, au fost finalizate și hârtiile Alexei și am părăsit spitalul cu zâmbetul pe buze, fericită că urma să îmi văd și celălalt pui.

Nu cred în mituirea cadrelor medicale pentru a beneficia de servicii superioare.
Am de mulțumit pentru profesionalismul de care au dat dovadă cadrele medicale, însă ăsta e jobul lor și mi se pare normal să pună în aplicare ce au învățat în anii ăia de școală. Apreciez modul în care s-au comportat, însă nu văd de ce aș fi mers cu plicul după mine, să plătesc din nou niște servicii pentru care am contribuit lunar atât eu, cât și Vlad, ani de-a rândul.
La ultimul control înainte de-a naște, mi-am întrebat medicul care a urmărit evoluția sarcinii (de fapt, a ambelor) dacă va trebui să îl anunț când merg la spital, asta în cazul în care momentul va fi mai repede decât cel anticipat. Mi-a spus că managerul a rugat medicii să nu mai meargă dacă nu sunt de gardă, chiar dacă e vorba de pacientele lor, și că el respectă această solicitare, mai ales pentru că practica nu e tocmai legală. Răspunsul lui m-a făcut să îl respect și mai mult, pentru că mi-a spus, cu alte cuvinte, că nu are nevoie de mită: îi ajunge salariul și ce încasează de la cabinetul particular.
Așa că am născut asistată de un alt medic, și nu i-am dat nicio atenție pentru asta.
Mi-ar plăcea ca fiecare mamă care naște să știe că o mulțumire este de ajuns, că nu trebuie să se simtă obligată să împingă un plic în buzunarul medicului, că bănuții ăia ar trebui să fie cheltuiți pentru a asigura cele necesare bebelușului.

Zilele trecute, am primit o vizită din partea Ivonei.
Dacă ești în Tîrgu Mureș și mai ai și un copil născut în ultimii… să zicem 10 ani (sau mai mult?), cu siguranță o știi pe Ivona. Ai întâlnit-o fie la Fundația Alpha Transilvană, fie la petreceri de copii ori la evenimente dedicate acestora, mereu veselă, pusă pe șotii și… pictând.
Ivona a pictat mii de mânuțe sau obrăjori cu inimioare, curcubee, animăluțe ori personaje preferate ale celor mici, cu sclipici sau fără, în toate culorile posibile.
Așadar, acum știți care Ivona a venit la noi. Trebuie să menționez că ea nu a venit singură, ci însoțită de ale ei “magic colors”, hotărâtă să îmi răsfețe burtica 🙂
Burtica unei femei însărcinate este ceva cu totul special. Din acest motiv, în ultima perioadă a devenit tot mai populară pictura pe burtică. Este o modalitate deosebită și unică de a-ți prețui sarcina și de a păstra vie în memorie această perioadă. 
Deși nu aveam o imagine clară asupra modelului pe care îl doream, Ivona a așteptat extrem de răbdătoare să îi spun elementele pe care doream să le conțină imaginea și am stabilit împreună detaliile privind culorile, personajele etc.

http://www.zi-de-zi.ro/2017/04/19/primul-voluntar-muresean-intr-un-proiect-ce-revolutioneaza-ingrijirea-prematurilor/

25 martie – Ziua Poliției Române. Una din modalitățile de a marca această zi a fost realizarea unui concurs de desene/felicitări.
Am auzit despre acest concurs de la Lorena, colega mea de birou. Fiind o mamă extrem de dedicată educației copiilor ei, l-a încurajat pe băiețelul ei, în anii trecuți, să realizeze desenele cu care a participat (și câștigat) la acest concurs.
Anul acesta a venit și rândul meu de a-mi încuraja copilul să participe cu o lucrare. Am întrebat părinții colegilor Ioanei dacă s-a luat decizia la nivelul școlii de a se participa la concurs, însă nimeni nu a zis nimic… și atunci am hotărât să nu ratez șansa asta.
Inițial, Ioana nu a fost prea încântată de idee: în opinia ei, nu știa prea multe despre Poliție. Am început discuția cu ea, încercând să o fac să își amintească discuții/experiențe din gradiniță legate de aceasta instituție. Văzând că informațiile vin cu ușurință, i-am propus să scriu pe o hârtie ce știe despre Poliție, urmând să decidem ulterior modalitatea prin care să împărtășească aceste cunoștințe.
Luând în considerare și ideea Alinei (my BFF) de a realiza niste cercuri în care să includă diferite imagini, și văzând că Ioana știa mai multe decât crezuse inițial, am decis să facem o serie de cercuri care să conțină o imagine reprezentativă pentru fiecare activitate pe care o scrisesem pe coală.
Ioana a spus că vrea ca în mijloc să deseneze o doamnă polițist, urmând apoi să evidențieze: amenda, dirijarea circulației, faptul că există câini polițiști dresați pentru diferite operațiuni, prinderea hoților (sau, în cazul Ioanei, a hoaței, căreia i-a colorat costumul în portocaliu – pentru că “Orange is the new Black”) și, pentru că avusese la grădiniță o temă în acest sens – cum să traversăm corect.
Imediat după ce a început creionarea doamnei polițist, i-a venit ideea de a-și “boteza” desenul. Și după modul în care aranjasem cercurile, cum altfel decât “Floarea Polițistă”?
Am trimis apoi desenul la o adresă îndicată de organizatori.
Apoi a venit telefonul: din cele 600 trimise din tot județul, desenul Ioanei fusese selectat pentru premiere și era invitată a doua zi la festivitate!
Nici nu am întrebat ce loc urma să ocupe – nici nu prea conta, de altfel: faptul că munca îi fusese apreciată era de ajuns!
Am sunat-o pe mama, să o rog să o însoțească (regret mare că nu puteam fi lângă copilul meu cu această ocazie… însă trebuie să am grijă ca surioara ei mult-așteptată să stea în siguranță în burtică). Apoi am anunțat la școală că urma să lipsească de la câteva cursuri a doua zi.
Când a ajuns acasă și i-a dat vestea, nu îi venea să creadă! Cred că, sincer, nu se așteptase ca desenul ei să fie considerat unul deosebit – îi spusesem și că unul dintre criterii era originalitatea.
A doua zi, am așteptat cu nerăbdare să îmi povestească cum fusese la premiere.
Nu pot exprima în cuvinte entuziasmul cu care mi-a vorbit depre Radar, în care căpătase până la urmă curajul să urce, alături de alți copii; despre motocicleta de la Rutieră; despre Ciobănescul German bine dresat și extrem de răbdător în preajma atâtor copii plini de energie; despre amprentare; despre armele pe care avusese voie chiar să le atingă (!). Cadoul primit pentru ocuparea Locului I (un set de obiecte de birotică) a fost unul deosebit din punctul ei de vedere.
La finalul acestei experiențe, cel mai mult m-a bucurat însă amintirea entuziasmului de pe chipul ei și m-am felicitat că am insistat să o încurajez să nu rateze ocazia de a participa la acest concurs.

Și acum… experiența!
Nu vă mint, foloseam deja un șampon din ingrediente naturale, fără siliconi, testat dermatologic, de care sunt și în prezent mulțumită. Produsul este achiziționat de fiecare dată din plafar, și îl folosesc de mai bine de 2 ani.
Diferența între acesta și produsele #naturemoments este că părul meu nu necesită o nouă spălare după două, ci abia după 4 zile! Credeți-mă, ăsta este un aspect foarte important!
În timpul sarcinii, hormonii produc o serie de efecte asupra pielii – tenul devine “mai luminos”, iar părul… se “uleiază” mai des etc. Unde mai pui că am o sarcină cu “probleme”, ceea ce presupune repaos total la pat. Pe lângă asta, mai am și probleme cu aburii formați în baie, ceea ce mă împiedică să mă relaxez în cadă. Soluția? Părul trebuie spălat în timpul dușului. Așa că… am avut dreptate? Să fiu nevoită să îmi împrospătez părul la 4 zile e un aspect important!
Despre podusele Nature Moments ar mai fi câteva vorbe de spus… Atât șamponul, cât și balsamul au un miros discret de miere. Șamponul își face treaba printr-o singură șamponare, iar balsamul… ei bine, balsamul are o textură cremoasă, și efectul este exact cel dorit: părul nu mai are aspect rebel, se periază mult mai ușor și nu se îmbâcsește. Încă un aspect notabil după câteva utilizări ar fi faptul că nu îmi mai cade atât de mult părul. Aș minți să spun că nu îmi mai cade deloc, e normal să cadă câteva fire, doar părul se regenerează în permanență. Însă comparativ, cantitatea de care “mă despart” s-a redus undeva la un sfert, poate chiar mai mult.
Acum… nu vă voi spune să dați fuguța la magazin ori să intrați pe site-uri care comercializează produse de îngrijirea părului și să achiziționați aceste produse, însă trebuie să vă spun că vi le recomand cu căldură. Din punctul meu de vedere, cred că merită să le acordați o șansă.

PS: vouă ce produse v-au devenit “prietene” în timpul sarcinii?