Am citit de-a lungul timpului mai multe articole în care artiștii se plângeau că în ultimii ani, mulți dintre fani preferă să le pirateze muzica. Din nefericire, multe trupe renunță tocmai din cauza lipsei banilor.
Ce putem face noi, pentru a ne bucura de muzica lor? Păi, să le cumpărăm creațiile, desigur! Să mergem la concertele susținute de ei și să achiziționăm albumele fie în format digital, fie pe suport fizic (DC, DVD, Vinyl). Și să cumpărăm merch-ul oficial.
Îmi amintesc și acum că, la concertul Dream Theater din 2014, m-am gândit la asta, în timp ce stăteam la rând să îmi cumpăr un tricou: era vreo 150 lei, dacă rețin bine. Îmi trecuseră prin minte cifrele – costul biletelor, transportul până la București și înapoi, cazarea, masa însumau o sumă frumușică, iar salariile noastre nu erau foarte mari. Și apoi mi-am zis: OK, am făcut un efort să venim aici, azi. Dacă nu îmi cumpăr acum un tricou și voi lua dintr-un alt salariu, de la un comerciant care nu are marfă oficială, nu ajut cu absolut nimic trupa. Pe lângă asta, voi avea o amintire de la turneul ăsta. Bună decizie! 😉
Despre trupele de la noi ce să mai zic? Ne dăm cu curu’ de pământ (scuze de expresie) că trupele românești nu sunt susținute, dar ne e greu să ieșim din casă (mai ales!) atunci când sunt concerte în orașul în care locuim și să scoatem 15 lei din buzunar, pentru bilet. Ce să mai zic de achiziționarea unui tricou de 35-50 lei? Sau a unui CD? Oamenii ăia au muncit de le-au sărit capacele, și-au dedicat o grămadă de timp, cine știe ce sacrificii au făcut pentru ca acel CD să poată fi pus la dispoziția noastră.
De fiecare dată când Disturbed (ei mi-au venit acum în minte) anunță obținerea unui nou Disc de Aur sau de Platină mă gândesc ce fain trebuie să se simtă, fiindu-le confirmat din nou că munca le e apreciată.
Nu spun că trebuie să ne vindem un rinichi pentru a cumpăra muzica artiștilor noștri favoriți, însă gândirea noastră trebuie să se schimbe. Cu pași mici, dar siguri. Spre normalitate. Rock on!

Vestea plecării premature a lui Chester a picat ca un bolovan și la aflarea ei am simțit că mă sufoc pentru câteva momente.
Apoi au început să curgă amintirile, iar My December e pe repeat în creierul meu de două zile.
Vocea lui Chester și a lui Mike mi-au sunat la nesfârșit în urechi într-o perioadă întunecată a vieții mele: momentul aflării veștii și apoi lupta tatălui meu cu cancerul, pe care din păcate, a pierdut-o…
Apoi mai târziu, în lunile în care nimic nu părea să mai aibă vreun sens… când totul era gol și nu găseam un punct de care să mă agăț, băieții aștia cântau tocmai despre trăirile mele, ei păreau să înțeleagă exact în ce ape mă scăldam, iar asta a contat mult pentru mine.
În versurile pieselor de pe Hybrid Theory și Meteora mă regăsesc într-o oarecare măsură și acum. Am rămas fan Linkin Park în toți anii ăștia tocmai datorită acestor albume, pe care am continuat să le ascult și care au și acum același efect asupra mea.
La un moment dat, drumurile noastre au luat-o însă în direcții diferite. Așteptam o revenire la ceea ce am iubit la ei, dar atât eu, cât și ei, ne schimbaserăm.  Am acceptat asta cu o umbră de tristețe, însă știam că mă puteam întoarce la primele albume de fiecare dată când mi se făcea dor sau aveam nevoie să simt că cineva îmi înțelege trăirile. Și știu că voi continua să revin la piesele alea de fiecare dată când mi se va face dor sau voi avea nevoie… și în fiecare 18 decembrie, de ziua tatei.
Nu m-am gândit niciodată la această despărțire. De fapt, Chester va rămâne mereu cu noi prin muzica lui și a colegilor săi.
Sper doar să știe că prin talentul lui a atins nenumărate vieți; a lăsat în urmă tare mulți oameni care l-au iubit exact așa cum era.

Dragă Chester, îți mulțumesc din tot sufletul pentru muzica ta și sper din toată ființa că ești într-un loc mai bun.
Drum bun spre stele!

Pe 20 mai a venit pe lume cea de-a doua minune din viața noastră.
O bucurie de nedescris ni s-a instalat de-atunci în suflete, iar pentru mine, cel puțin, sentimentul de împlinire este cel ce-mi caracterizează starea de-atunci.
Experiența nașterii și a spitalizării a fost cu de toate, că doar… nu se putea altfel.
La check-in am dat peste un medic rezident: s-a lăsat puțin așteptată, dar părea că știe ce face. Mi-a vorbit cu profesionalism, pe un ton calm; mi-a explicat că fetița se rotise și că aveam nevoie să mă încarc cu răbdare, pentru că era necesar să revină în poziția corectă. Ce m-a deranjat a fost modul în care i s-a adresat infirmierei, o tinerică ușor visătoare – i-a vorbit pe un ton răstit, folosind cuvinte prea dure pentru că nu a sărit destul de repede să șteargă podeaua cu mopul.
Ajunsă în sala de nașteri, am fost mulțumitoare știind că această parte a spitalului fusese renovată la începutul anului. Mi-a trecut destul de repede pentru că, în loc să mă concentrez pe respirație și împins, atenția îmi era distrasă de faptul că alunecam pe pat și eram mereu într-o poziție incomodă. Ulterior am aflat că patul din acea sală e mai aiurea. Și acum stau și mă întreb de ce m-o fi pus acolo, având în vedere că eram singura gravidă ce urma să nască la momentul respectiv. În fine, trecem și peste momentul ăsta… Personalul prezent în sala de nașteri a fost amabil și atent, iar pe Alexa mi-au adus-o imediat ce a terminat “madam” rezident cu mine.
După ce am ajuns în salon, mi-au adus bebele. Imediat a venit o asistentă plină de bună-dispoziție, care i-a făcut băiță 😉 A fost ok, nu îmi venea să o las din ochi. Pe langă asta, îl lăsaseră și pe Vlad în salon, și ne puteam bucura împreună de view. Băftoasă din nou, am fost doar noi în salon de sâmbătă până luni după-masa – când am născut-o pe Ioana, din cele 2 săptămâni de spitalizare, am avut “colegi de salon” doar în primul și în ultimul week-end.
La schimbarea turei, am constatat repede că asistenta de la neonatologie era o scârbă – singura de care am avut parte cu ambele fete. Pe lângă faptul că și-a pus pixul pe pătuț, pentru ca mai apoi să îmi atingă copilul fără să se fi dezinfectat înainte, mi-a comentat că am îndraăznit să sting neonul (ce dădea o lumină ca ziua). I-am spus timid că lampa de veghe nu funcționează iar neonul este prea puternic, la care mi-a aruncat cu un ton răstit că “copilul e prea proaspăt și trebuie să văd dacă se albăstrește”. Evident că până dimineața, când s-a luminat afară, nu a mai dat prin salon… Din fericire, nu am mai avut parte de “serviciile” ăsteia. Celelalte asistente au fost tare amabile, zâmbitoare și gata să îmi ofere orice informație le-am cerut. De medici, să nu mai vorbesc: singurii care îți dădeau bună-ziua când intrau în salon, unii chiar au bătut la ușă înainte de-a intra.
Buna-creștere le lipsește însă, cu desăvârșire, infirmierelor: toate cele trecute de 50 de ani te iau la per-tu fără nicio reținere, intră în salon de zici că vor să scoată ușa din țâțâni, și ți-o mai și lasă deschisă – cred că mă ridicam pe puțin de 20 de ori/zi să închid ușa… Luni și marți au fost tot o zdroabă, că se anunțase o vizită de la SANEPID. Au venit cu un tupeu nebun să îmi dea indicații despre cum să îmi aranjez lucrurile, lăsând la o parte faptul că un cartof prăjit trona lângă un scaun încă de sâmbătă (sau poate chiar dinainte) – acolo l-am găsit, acolo l-am lăsat când am plecat, marți la prânz… Cred că e de prisos să mai spun că același mop a fost folosit la spălarea balconului, pe care se plimbau (și nu doar atât) porumbeii, și a podelei salonului, însă doar pe unde aveau acces cu ușurință. Nu s-a chinuit nici una să spele pe sub paturi ori să mute coșurile de gunoi…
O altă chestie la care încă nu am un răspuns: lipsa tacâmurilor. Eu am avut norocul să locuiesc în oraș, iar Vlad mi-a adus cu prima vizită (uitasem că trebuie să îți duci de-acasă) însă am văzut femei mâncând cu mâna, că nu aveau nici de unde să își cumpere. Mâncarea ce ți-o oferă e execrabilă, niște lături fără gust și de o culoare și miros ce nu te-mbie absolut deloc, și te mai și pun s-o mănânci precum oamenii străzii 🙁 Știind că avem mai multe seturi complete acasă, din acelea de unică folosință, l-am rugat pe Vlad să îmi aducă, și i le-am dat doamnei care împărțea mâncarea, să dea ea celor care nu aveau. Are vreun sens să spun că nu am văzut pe nimeni folosindu-le, și se mânca în continuare cu mâna? Ce-o fi făcut cu ele, numai ea știe…
O altă experiență, tot de la masă, e cea cu ceaiul: deși în sala de mese erau atât gravide cât și lehuze, care au nevoie de lichide, mirobolantele doamne aduceau câte o cană de 1,5 l de ceai. Da, pentru toată lumea!
Cumva, a venit și ziua de marți, ziua în care urma să mergem acasă! Însă, nu înainte de a merge să îmi pregătească o sictirită hârtiile de externare. Zău că nu îmi explic de ce a fost nevoie să angajeze două persoane, pe care să le plătească din banii contribuabililor, care să dea câteva clickuri. Am intrat în încăpere, am salutat fără a primi vreun răspuns, și am fost direcționată în a doua încăpere. Aici am dat de blonda sictirită, cu unghiile ei false, care mi-a luat, realmente, în scârbă, cartea de identitate, a aruncat-o pe masă, după care a muncit cale de 3 minute.
În fine, au fost finalizate și hârtiile Alexei și am părăsit spitalul cu zâmbetul pe buze, fericită că urma să îmi văd și celălalt pui.

Nu cred în mituirea cadrelor medicale pentru a beneficia de servicii superioare.
Am de mulțumit pentru profesionalismul de care au dat dovadă cadrele medicale, însă ăsta e jobul lor și mi se pare normal să pună în aplicare ce au învățat în anii ăia de școală. Apreciez modul în care s-au comportat, însă nu văd de ce aș fi mers cu plicul după mine, să plătesc din nou niște servicii pentru care am contribuit lunar atât eu, cât și Vlad, ani de-a rândul.
La ultimul control înainte de-a naște, mi-am întrebat medicul care a urmărit evoluția sarcinii (de fapt, a ambelor) dacă va trebui să îl anunț când merg la spital, asta în cazul în care momentul va fi mai repede decât cel anticipat. Mi-a spus că managerul a rugat medicii să nu mai meargă dacă nu sunt de gardă, chiar dacă e vorba de pacientele lor, și că el respectă această solicitare, mai ales pentru că practica nu e tocmai legală. Răspunsul lui m-a făcut să îl respect și mai mult, pentru că mi-a spus, cu alte cuvinte, că nu are nevoie de mită: îi ajunge salariul și ce încasează de la cabinetul particular.
Așa că am născut asistată de un alt medic, și nu i-am dat nicio atenție pentru asta.
Mi-ar plăcea ca fiecare mamă care naște să știe că o mulțumire este de ajuns, că nu trebuie să se simtă obligată să împingă un plic în buzunarul medicului, că bănuții ăia ar trebui să fie cheltuiți pentru a asigura cele necesare bebelușului.

Zilele trecute, am primit o vizită din partea Ivonei.
Dacă ești în Tîrgu Mureș și mai ai și un copil născut în ultimii… să zicem 10 ani (sau mai mult?), cu siguranță o știi pe Ivona. Ai întâlnit-o fie la Fundația Alpha Transilvană, fie la petreceri de copii ori la evenimente dedicate acestora, mereu veselă, pusă pe șotii și… pictând.
Ivona a pictat mii de mânuțe sau obrăjori cu inimioare, curcubee, animăluțe ori personaje preferate ale celor mici, cu sclipici sau fără, în toate culorile posibile.
Așadar, acum știți care Ivona a venit la noi. Trebuie să menționez că ea nu a venit singură, ci însoțită de ale ei “magic colors”, hotărâtă să îmi răsfețe burtica 🙂
Burtica unei femei însărcinate este ceva cu totul special. Din acest motiv, în ultima perioadă a devenit tot mai populară pictura pe burtică. Este o modalitate deosebită și unică de a-ți prețui sarcina și de a păstra vie în memorie această perioadă. 
Deși nu aveam o imagine clară asupra modelului pe care îl doream, Ivona a așteptat extrem de răbdătoare să îi spun elementele pe care doream să le conțină imaginea și am stabilit împreună detaliile privind culorile, personajele etc.