2017 a fost cu de toate: cu bucurii, tristețe, împliniri și iubire.
A fost un an al schimbărilor, iar pentru multe dintre acestea sunt mulțumitoare.
În viața noastră a venit Alexa, un suflețel atât de drag! Veselă, haioasă, cu o mutriță ce trădează o persoană mereu dornică de a face noi ghidușii, și-a făcut cu ușurință loc în inimile noastre. Total diferită de Ioana, se completează una pe cealaltă și formează un tot perfect!
Am cunoscut oameni noi, am revăzut pe câțiva dragi și ne-am luat rămas-bun de la cea care a avut, poate, cel mai mare rol în formarea celui care mi-a devenit soț. Bunica lui Vlad a plecat spre stele la vârsta de 92 de ani, lăsând un gol uriaș în inimile noastre. Mi-ar fi plăcut să îi mulțumesc pentru munca extraordinară pe care a făcut-o prin creșterea și educarea unicului ei nepot, dar știa și ea ce om deosebit a devenit iubitul meu și tatăl strănepoatelor ei.
Am o profundă recunoștință și extrem de multă iubire pentru nașii Alexei, care mi-au fost alături pe parcursul unei sarcini nu tocmai ușoare. Mi-au arătat că sunt acolo pentru mine, pentru noi, și știu că prezența lor în viața noastră nu e întâmplătoare.
Mulțumesc pentru șansa de a organiza și de a duce la bun-sfârșit o serie de campanii umanitare alături de Grig, un om minunat și cu inima plină de dragoste pentru cei din jurul său. Alături de el și de Vlad, și cu sprijinul unor oameni deosebiți, care ne-au susținut la fiecare pas, am reușit să ajungem la mai mulți copii și adulți cărora soarta a uitat să le zâmbească.
2017 a fost un an în care am învățat extrem de multe lucruri noi; am râs, am plâns, am ajutat, am cutezat, am izbândit… și-am mulțumit.
La mulți ani, 2018!

…din seria „spend some quality time with your kids”

În fiecare an, înainte de vacanța de Crăciun, la școala Ioanei se organizează un târg cu tematică specifică sărbătorilor de iarnă.
Ne-am pregătit și în acest an cu ornamente, iar în cele ce urmează m-am gândit să vă împărtășesc pașii pe care trebuie să îi urmați dacă vreți să faceți niște pitici.

Aveți nevoie de:
-conuri de pin
-nuci
-vopsea roșie (sau altă culoare, după preferințe)
-sclipici argintiu (sau altă culoare)
-aracet
-pom-pom pentru nas
-fetru/pâslă sau orice tip de material textil pentru coif
-pensule
-pistol de lipit cu silicon – glue gun (Atenție! Pentru a preveni un accident, acest aparat va fi folosit doar de către un adult și nu va fi lăsat la îndemâna copiilor)

Începeți prin a lipi nuca pe „fundul” conului de pin cu ajutorul unui glue gun – astfel veți forma piticul. Pictați conul în culoarea aleasă – noi am folosit roșu.
Lăsați puțin să se usuce, după care aplicați un strat de aracet – pregătiți „terenul” pentru aplicarea lipiciului.
În această etapă va trebui să lucrați mai repejor, pentru a nu se usca aracetul înainte ca sclipiciul să se fi „prins”. Cel mai bine ar fi să luați fiecare pitic pe rând: aplicați aracetul, apoi sclipiciul de culoarea aleasă, puneți la uscat și treceți la următorul.
În timp ce corpul sclipicios al piticului se uscucă, se poate trece la confecționat coifurile: noi am folosit pâslă roșie, comercializată la metru (are preț mai bun decât cea de dimensiunea unei coli A4).
Coifurile trebuie să fie de dimensiuni potrivite, astfel încât să poată fi puse cu ușurință pe cap și să nu fie nevoie să le forțați.
Aplicați siliconul pe creștetul capului, apoi apucați coiful aproximativ de la jumătate și apăsați-l pe cap – astfel se va forma un efect de „șifonat”.
Aplicați nasul la baza coifului și papionul la îmbinarea între cap și corp.
Gata!

Azi e una din acele zile în care îmi reamintesc de prima sarcină și de nașterea înainte de termen. E ziua în care sunt din nou mulțumitoare pentru faptul că sarcina a fost destul de înaintată, iar bebelușul destul de dezvoltat încât să nu fie necesară plasarea în incubator.
Era o zi de duminică. Tocmai ne întorseserăm din Cîmpia Turzii când mi s-a “rupt apa”. Am ajuns la spital undeva după ora 20:00. După consult, medicul mi-a zis că e totul în ordine și că până dimineața la 03:00 aveam să nasc. M-a apucat groaza, după calcule sarcina era undeva în săptămâna 34-35. Era prima mea sarcină, nu avusesem nicio problemă pe parcursul acesteia și totuși… se întâmpla asta!
Medicul a fost super OK, mi-a vorbit extrem de sigur pe el, a și glumit cu noi, în încercarea de a ne detensiona.
Travaliul a durat vreo 30 minute, iar la ora 01:30 Ioana a venit pe lume. O mogâldeață ce cântărea mai puțin de 2 kile jum’ate era în brațele mele și mi-a umplut inima de sentimente ce nu pot fi puse în cuvinte.
Mereu ne-am zis că Ioana s-a grăbit să vină pentru că are prea multă iubire de oferit. Cei ce o cunosc vor fi de acord cu mine că puiul meu iubește oamenii. Pur și simplu. Are o îmbrățișare pentru fiecare, cuvinte pline cu dragoste și încurajări.
Privind-o, sunt mereu recunoscătoare că a fost de la început puternică, a fost o luptătoare.

Mă gândesc cu inima strânsă la părinții ai căror copii se grăbesc mai tare decât Ioana. Copii de jumătate de kilogram ce luptă cu o forță de neimaginat să depășească orice bariere și să crească îndeajuns pentru a merge, alături de părinții lor, acasă.
Pentru ei și cu Ioana în gând croșetez, de câteva luni, caracatițe. Micii “războinici” au nevoie de toate armele pentru a câștiga lupta. Pun în fiecare caracatiță puțin din mine și îmi place să cred că prin ele ajung la copilașii născuți prematur și la părinții lor toate gândurile mele de bine, încurajările și dragostea.
Azi, de Ziua Mondială a Prematurității, îmi doresc să văd o schimbare în întregul sistem de sănătate din țară, îmi doresc să văd că acești luptători sunt supravegheați și tratați de echipe de profesioniști în spitale cu aparatură potrivită nevoilor lor. Îmi doresc să văd că atât ei, prematurii, cât și părinții și cadrele medicale, sunt înconjurați de iubire și optimism, de care au atâta nevoie!

Ne plac gadget-urile, ne plac electronicele și ne plac electrocasnicele.
Cred că dacă ne-am putea permite, am fi înconjurați de roboței și aparatură de toate mărimile și formele, și nici nu ar conta foarte mult dacă sunt într-adevăr utile. Eu știu că m-aș opri la un punct, însă Vlad are alte limite. Spre exemplu: de când au apărut pe piață, îmi reamintește ocazional de aspiratoarele inteligente, acele chestii de dimensiuni relativ reduse care știu să curețe singure podelele. Îl atrage nu funcția în sine, ci modalitatea prin care funcționează. Eu, în schimb, mă gândesc la partea practică. Oricare ar fi motivul pentru care ni-l dorim, va trebui să mai aștepte puțin.
Până atunci, ne îndreptăm atenția spre obiectele ceva mai ușor de obținut 😉 Cred că una din cele mai bune investiții din ultima perioadă a fost mopul cu aburi. Îmi pare extrem de friendly atât cu noi, cât și cu natura. Da, consumă energie electrică, dar pe de altă parte am renunțat la substanțele chimice pe care le foloseam pentru igienizarea gresiei, a parchetului și chiar a covoarelor. Pentru că minunăția asta poate fi folosită chiar și pentru a le curăța pe cele din urmă. Desigur, nu am renunțat la spălarea clasică a covoarelor, dar aceasta se întâmplă de maximum două ori pe an. În rest, mopul cu aburi este soluția, având înclus un dispozitiv special pentru a putea fi folosit la această activitate.

La gresie, e altă poveste: iubesc și urăsc gresia mată. Arată mai mișto decât cea lucioasă, nu alunecă, însă e magnet de praf, pe care îl ține încăpățânată în pori. Cu mopul clasic simțeam la un moment dat că nu mai răzbesc, foloseam diverse produse cu sau fără clor, ajunsesem să dau chiar și cu soluție de curățat aragazul. Acum, e de ajuns să pun apă în rezervor. Pe lângă faptul că suprafețele se curăță în profunzime și se usucă mai repede, am și bonus: aburul rezolvă și eterna problemă a rosturilor. 
Cum toate sunt cu bune și rele, mopul nostru are și un minus: ajunge cu dificultate (și chiar deloc) în colțuri. Dar am găsit deja soluția! Există dispozitive speciale pentru zone greu accesibile, așa că știu care e următoarea investiție 😉

Vreme bună azi în târg, pe la orele amiezii. Am profitat, și am ieșit cu Alexa la plimbare, cu căruciorul.
Mi-am zis să stăm prin zonă, așa că nu ne-am îndepărtat prea tare de casă. Roțile căruciorului s-au bucurat de trotuarul de pe Pandurilor, în timp ce eu mă întrebam dacă o mai fi fost refăcut vreodată, de când mă știu. Am vaga impresie că nu… Să nu mă plictisesc de peisaj, am făcut un traseu în care era inclus bulevardul și strada noastră. Aici e altă poveste! Oare conducătorii noștri iluștri, acele genii neînțelese, la ce s-o fi gândit când au decis că trotuarele trebuie îngustate și făcute parcări de-o parte și de alta a șoselei? Unde e locul pietonului? Am înțeles că e mare nevoie de parcări, însă chiar așa? Trotuarul de pe o parte nu poate fi folosit absolut deloc, iar celălalt e 2/3 pentru pietoni, 1/3 pentru mașini. Un cărucior pentru gemeni nu încape în spațiul îngust destinat pietonilor.

După vreo oră și jumătate de promenadă, după ce s-a trezit prințesa mică, am cotit de pe bulevard, să o luăm spre casă. Ca de obicei, pe trotuarul îngust stăteau parcate mașini, dar am reușit să strecor căruciorul și să înaintăm. Nu prea mult însă, deoarece, de-a latul trotuarului, între două parcate “regulamentar”, trona un TAXI. Am vrut să ies pe carosabil, însă era circulație și mi-a fost teamă. Decât să pun în pericol siguranța copilului, am preferat să aștept să vină măria-sa, taximetristul, să își mute obiectul muncii. N-am așteptat prea mult: a venit agale, s-a suit și a plecat fără să-mi mulțumească măcar pentru felicitările adresate la modul în care staționase…

Sunt născută la sfârșitul verii. Încă din copilărie, apropierea zilei de naștere îmi dădea un gust dulce-amărui. Gândul că urma să plece vara, cu soarele arzător și zilele lungi devenea și mai apăsător odată cu imaginile zilelor ploioase și mohorâte.
Ca adult și mai ales ca mamă, toamna îmi displace mai mult: acum vin și virozele/răcelile, colecția de toamnă!
Nu sunt mare fan al medicamentelor, așa că mă “înarmez” pentru fiecare toamnă-iarnă cu sirop din muguri de brad, cătină cu miere, flori de soc și cimbrișor.
Ah, da! Să nu uit de investițiile de durată: săculețul cu sare, de pus pe piept în cazul tusei și nebulizatorul, minunația aia ce luptă alături de tine pentru combaterea afecțiunilor respiratorii.
Acum vreo 6 ani am achiziționat unul. Ne-a fost extrem de util în special după ce începea grădinița, iar polipii Ioanei se inflamau și se formau secrețiile ce uneori nu o lăsau nici să doarmă.
Pe când a venit și Alexa în familie, suntem pregătiți și avem și oarece experiență 😉
Când BUZZStore Romania a demarat Campania Trussa, știam că trebuie să mă înscriu, pentru a putea testa nebulizatorul. Întrucât folosisem deja unul, puteam avea ocazia de a face chiar și o comparație.
M-am bucurat sincer când am primit mailul prin care eram informată că am fost selectată să particip la campania #buzztrussa!
Kitul a ajuns la mine a doua zi după o vizită la medicul pediatru, care ne-a recomandat utilizarea unui nebulizator pentru fluidizarea secrețiilor ce-o supărau pe Alexa. Un tratament simplu, pentru care este de ajuns  să folosesc doar ser fiziologic (kitul conține și o cutie cu fiole de 5ml). După utilizarea aparatului, secrețiile pot fi cu ușurință îndepărtate folosind o pompă electrică.
             
Câteva utilizări și respirația Alexei a revenit la normal!

Pregăteam cafeaua în dimineața asta.
Ioana, pe lângă mine în bucătărie:
-Mama, tu nu fumezi, doar bei cafea?
-Da, doar beau cafea.
-Merge bine cafeaua cu țigara. Dar mi-ar plăcea să nu existe cutii pentru fumat.
-Adică, pachete de țigări?
-Da! Pentru că sunt periculoase…

Am citit de-a lungul timpului mai multe articole în care artiștii se plângeau că în ultimii ani, mulți dintre fani preferă să le pirateze muzica. Din nefericire, multe trupe renunță tocmai din cauza lipsei banilor.
Ce putem face noi, pentru a ne bucura de muzica lor? Păi, să le cumpărăm creațiile, desigur! Să mergem la concertele susținute de ei și să achiziționăm albumele fie în format digital, fie pe suport fizic (DC, DVD, Vinyl). Și să cumpărăm merch-ul oficial.
Îmi amintesc și acum că, la concertul Dream Theater din 2014, m-am gândit la asta, în timp ce stăteam la rând să îmi cumpăr un tricou: era vreo 150 lei, dacă rețin bine. Îmi trecuseră prin minte cifrele – costul biletelor, transportul până la București și înapoi, cazarea, masa însumau o sumă frumușică, iar salariile noastre nu erau foarte mari. Și apoi mi-am zis: OK, am făcut un efort să venim aici, azi. Dacă nu îmi cumpăr acum un tricou și voi lua dintr-un alt salariu, de la un comerciant care nu are marfă oficială, nu ajut cu absolut nimic trupa. Pe lângă asta, voi avea o amintire de la turneul ăsta. Bună decizie! 😉
Despre trupele de la noi ce să mai zic? Ne dăm cu curu’ de pământ (scuze de expresie) că trupele românești nu sunt susținute, dar ne e greu să ieșim din casă (mai ales!) atunci când sunt concerte în orașul în care locuim și să scoatem 15 lei din buzunar, pentru bilet. Ce să mai zic de achiziționarea unui tricou de 35-50 lei? Sau a unui CD? Oamenii ăia au muncit de le-au sărit capacele, și-au dedicat o grămadă de timp, cine știe ce sacrificii au făcut pentru ca acel CD să poată fi pus la dispoziția noastră.
De fiecare dată când Disturbed (ei mi-au venit acum în minte) anunță obținerea unui nou Disc de Aur sau de Platină mă gândesc ce fain trebuie să se simtă, fiindu-le confirmat din nou că munca le e apreciată.
Nu spun că trebuie să ne vindem un rinichi pentru a cumpăra muzica artiștilor noștri favoriți, însă gândirea noastră trebuie să se schimbe. Cu pași mici, dar siguri. Spre normalitate. Rock on!